Despre oameni si caini

  

  Seara rece de sfarsit de martie imi sfichiuia cu o lapovita marunta. Imi inghetaseara mainile pe manerele celor doua sacose si ma grabeam spre casa cu gandul la o cana de lapte fierbinte cu un strop de miere. Mi-era frig, mi-era foame, cand o silueta alba aparuse brusc in dreapta mea. Am tresarit, trezita din visare. Un caine de talie medie topaia pe langa mine, tremurand de frig. Blana scurta era complet uda, iar urechile clapauge atarnau cu apa picurand la varfuri. Alerga, mirosea sacosa, se duce, venea, isi flutura coada tantosa si in tot acest timp tremura.

Evident, era flamand, era infrigurat. In fond, si eu, si el sufeream la fel. Am hotarat sa-i permit o vizita acestui musafir riscant (riscant, deoarece aveam pisica). Am urcat impreuna la etaj, a intrat in casa linistit si la fel de linistit s-a lasat sters, uscat. Pisicii nu i-a dat nicio atentie. Mai salbatica s-a aratat ea, sasaind si scuipandu-l. El a mancat, apoi, delicat, s-a incolacit pe covorasul pe care i-l asternusem intr-un colt ferit al holului. L-am lasat adormit si m-am dus si eu la culcare, impreuna cu felina mea, care se facuse de ras fata de acest mic vagabond canin demn si manierat.

In acelasi loc, in aceeasi pozitie. Asa l-am gasit dimineata. Dormea neintors. La fel ca mine, care, dupa examenul de admitere la facultate, dormisem 18 ore. Era clar ca de mult nu mai fusese asa de satul si la caldura. A mancat la fel de cuminte, ca apoi sa se duca la usa si sa ma priveasca atent cu ochii sai caprui, limpezi si sinceri. Nu mai ploua, vremea se imblanzisese, asa ca am iesit la plimbare. In urmatoarele saptamani, am iesit doar o data ca sa hranesc cu ceva resturi cainii din zona. Principiul mostenit de la parintii mei ca este pacat sa arunci mancarea facea ca orice surplus de hraneasca patrupedele aciutae pe langa bloc, fie caini, fie pisici. Dar in noaptea aceea geroasa de primavara, singurul suflet intalnit a fost o vecina care isi plimba nestigherita cainele. S-a grabit sa-mi spuna ca, desigur, nu stiam ca protejatul meu fusese lovit de o masina si, cules de pe carosabil din mila unei vecine de la alt bloc, zacea acum intr-o cutie. Cand l-am vazut alb, ghemuit intr-o pozitie nefireasca pe niste carpe ude, tremurand si gemand, mi l-am reamintit. Era musafirul meu de o noapte! Parea mai nimic, si nu mai parea deloc tantos.

Era ranit la piciorul drept din spate si scheuna groaznic. Diagnosticul veterinarului mi-a adus o mare usurare, niciun os fracturat! In mine se retrezise, pentru a nu mai adormi vreodata, nu dragostea, aceea avea sa vina mai tarziu, ci sentimentul de solidaritate cu cineva aflat in suferinta. Am cumparat zgarda si lesa, am constatat ca stia de programul celor doua plimbari zilnice, stia ca nu trebuie sa roada incaltaminte, fotolii, nu urla cand era lasat singur si nu ma sacaia cerand exagerat atentie. A primit un nume pe care si l-a insusit imediat si aveam sa aflu mai tarziu de o malformatie congenitala care, probabil, l-a determinat pe fostul stapan sa-l abandoneze.

A meritat! Da, ma trezesc mai devreme si ma culc mai tarziu ca sa-l plimb, consum mai multa apa pentru a-i face baie sau a-i spala hainuta, imi rezerv timp sa mergem la veterinar. Acesta este este un adevarat voluntariat. Nu va fi trecut in niciun CV, nu-mi va aduce un job mai profitabil. Dar m-am deschis catre universul care ma inconjoara si din care eu sunt doar o farama din care Dumnezeu o priveste necontenit prin miliardele de ochi ale fiintelor care il insotesc....

Pupici!